[Gheorghe Petre Mihai]

Născut la 13 octombrie 1898, într-o mahala bucureșteană, urmează școala primară și gimnazială la Liceul Cantemir, iar odată cu începerea primului război mondial, după o scurtă pregătire, este înregimentat ca elev-plutonier și trimis pe front. După demobilizare, începe să frecventeze cenaclul Literatorul condus de Alexandru Macedonski, care-l și publică în revista omonimă, definindu-i astfel debutul. Între 1924 și 1924 locuiește la Satu-Mare, ca funcționar al noii administrații românești, se implică activ și în viața culturală a orasului, încearcă și întemeierea unei grupări teatrale, el insuși simțind o afinitate atât pentru scenă, cât și pentru dramaturgie, dar obosit să aștepte o finanțare ce nu mai venea, decide întoarcerea la Bucuresti și intrarea în publicistică și în adevărata viață literară. Publică cronici dramatice la Vremea și articole combative în publicații marginale de stânga, dar continuă să construiască asiduu idei noi despre teatru, are un succes impunător ca dramaturg cu piesa „Domnișoara Nastasia”, pleacă la director de scenă la Teatrul Național din Cernăuți, în 1929, organizează, regizează, inovează, apoi, se reintoarce la Bucuresti, fondează efemere trupe de teatru, „Masca” și „Treisprezece și unu”, încearcă expresionismul dramatic într-un Bucuresti avid de veselie și comedie, în 1933 se mută la Iasi, unde înșiră alte piese pe scenă, își impune personalitatea și estetica teatrală, colaborează cu presa bucureșteană, isi publica romanele si piesele, reeditarile de succes, dramaturgia îi este jucată pe scena Teatrului Național bucureștean, dar boala îl măcina ireversibil, diabetic, cașectic, imunodeprimat, contractează o tuberculoză galopantă ce-l va răpune prematur la 8 octombrie 1939, murind în casa sa din București. Fiica sa cea mică, Raluca Zamfirescu, va deveni peste ani, actriță a Teatrului Național București.

Pentru copii a scris o piesă de teatru – Sfârlă năzdrăvanul, jucată în premieră națională în 1925, apoi reluată în diferite repertorii teatrale în anii comunismului, dar celebre rămân cele două proze, „Sufletul soldaților de plumb” și Isprava duhului roșcovan”, publicate postum în ediții fericit tipărite, ilustrate somptuos, pe măsura efervescenței textului.