[Eugenia Banu]

Născută la 18 martie 1910 în satul Poiana Sibiului, pe atunci făcând parte din Imperiul Austro-Ungar. Clasele primare le începe la Sibiu, la Claustrul Ursulinelor, unde se preda în limba maghiară, iar după Unirea din 1918 va continua școala în limba română. Absolvă Liceul „Domnița Ileana”, tot din Sibiu, iar din 1928, timp de doi ani, audiază cursurile de Litere ale Universității din Cluj, după care, căsătorindu-se, se mută la București, dar la scurt renunță definitiv la studiile universitare. Căsătoria cu un inginer renumit în epocă, Felix Popp, o propulsează în lumea mondenă a Capitalei, unde cunoaște și scriitori ce o introduc în celebrul cenaclu lovinescian ‘Sburătorul’, unde, Maestrul locului, o încurajează să scrie, ulterior înlesnindu-i publicarea volumului de debut. Apropierea de E. Lovinescu, cu certitudine i-a marcat existența, cum singura declara că „….Lovinescu a fost borna vieții mele…”, dar a lăsat și posteritatea să filtreze supoziții frivole, ajungându-se până a fi prezentată caricatural pe site-ul Muzeului Național al Literaturii Române, sub semnătura lui Paul Cernat, ca ultima iubire și amantă a lui E. Lovinescu, ignorând realitatea concretă a epocii, când, începând din 1936 până la moartea sa din vara anului 1943, criticul a fost realmente erodat de boală, fiind nevoit, de multe ori, să suspende întâlnirile duminicale ale cenaclului. Între timp, Ioana Postelnicu, pseudonim ales de E. Lovinescu, devine un nume din ce în ce mai prezent în paginile literare ale vremii, între 1940 si 1944 va fi secretara de presă a Teatrului National București, pe atunci sub direcția lui Liviu Rebreanu, iar după 23 august 1944 se apropie de presa comunistă, colaborând la publicațiile conduse de G. Călinescu. Se inserează destul de firesc în proletcultismul epocii, publicând în cascadă proză socială, dramaturgie pe temele regimului comunist sau traducând din literatura sovietică, primește onoruri și premii, dar revenirea în adevărata literatura se va întâmpla cu romanul, ce va fi și ecranizat, Întoarcerea Vlașinilor (Ed. Eminescu, 1979), în fapt, o saga personală, având ca sursă de inspirație povestea familiei sale de oieri sibieni. S-a stins din viață, la Bacău, la 28 noiembrie 2004.

În literatura de copii, prezența sa a fost una restrânsă și de fiecare dată fără a lansa personaje sau trame de adunat ochii copiilor roată.

• Premiul „Udriște Năsturel” al Academiei Române pentru romanul Besnă – 1943
• Premiul Asociației Scriitorilor din Brașov – 1972
• Premiul „Ion Creangă” al Academiei Romane – 1982
• Premiul pentru întreagă activitate al Uniunii Scriitorilor din România – 1995