Personalitate energică a vieții didactice a Clujului interbelic, astăzi complet uitată, Dimitrie Goga merită din plin o resuscitare biografică și o recitire cât mai amplă a poveștilor sale.

Născut la 27 octombrie 1894, la Bacău, unde va urma și cursurile primare, optează, după un prim pasaj gimnazial la liceul „Principele Ferdinand” din orașul natal, să se pregătească pentru o carieră pedagogică, înscriindu-se la Școala Normală din Turnu-Severin, unde-l va întâlni pe profesorul ce-i va deveni și mentor, Grigore V. Borgovan, un laborios  organizator de școli pedagogice și creator de manuale din perioada antebelică, căruia, peste timp,  îi va dedica o monografie-omagiu. După studiile liceale, funcționează ca învățător în județul Bacău, apoi se instalează la Tr. Severin, dar începerea primului război mondial îl dislocă din cuibul său dunărean. Participă ca ofițer în luptele de la Oituz, Mărășești și Mărăști, fiind rănit. După război primește oportunitatea de a lucra ca învățător la Cluj, oraș unde va absolvi Facultatea de Filozofie și pe cea de Pedagogie, devenind profesor la Școala Normală clujeană, unde va forma generații succesive de învățători, implicându-se și în modernizarea manualelor și a statutului cadrelor didactice. În urma diktatului din 1940, părăsește Clujul și se instalează la București unde își continuă activitatea didactică, iar după 1948 devine director în Ministerul Educației și, ulterior, inspector școlar pe regiunile Cluj, Alba și Sibiu.

După instaurarea comunismului începe să publice constant cărți pentru copii, evitând orice tangență ideologică, dar păstrând miezul și ritmul clasic narativ al poveștilor de influență folclorică românească. O relectură actuală ar revela un autor și povestirile sale păstrătoare ale unui vocabular arhaic, dar plin de personaje și întâmplări exuberante, desprinse din estetica basmelor populare transilvane. S-a stins din viață la 30 ianuarie 1970 la București.